Categorisit la patapixsineagoe | Etichete: Cerul văzut prin lentilă, Cornel Nistorescu, Omul recent, Patapievici, patapixsineagoe, Zbor în bataia sagetii
Motto:
Filosoful îmbârligat a provocat un tărăboi cumplit. Culmea este că nici el nu ştie de ce. După ce ani buni a fost socotit o minte luminată, o speranţă, o referinţă morală, el s-a trezit supus unei reexaminări necruţătoare, ce tinde a deveni nimicitoare. Când Iosif Sava ni-l recomanda cu căldură, românii îl credeau pe Iosif Sava, convinşi că ştie el ce spune. Articolele şi cărţile lui H. R. Patapievici erau prea sofisticate şi, de acea, mai toţi cititorii lui Patapievici s-au lăsat păgubaşi. Când acelaşi filosof a fost luat în braţe de tandemul Pleşu – Liiceanu, românii l-au socotit de îndată egalul acestora. Şi la operă, şi la caracter! Ani buni, lumea a luat de bune spusele lui H. R. Patapievici, fără a le cântări cu atenţie. Cumpăra cărţile şi le aşeza în bibliotecă fără a le parcurge şi fără a ajunge la sfârşitul uneia dintre ele. Eu nu m-am dat în vânt după producţia sa intelectuală. Nu este pe gustul meu, scrie greoi şi contorsionat. I-am cumpărat însă toate cărţile, fiind şi eu unul dintre cei care s-au păcălit straşnic. De fiecare dată, după primele pagini, am renunţat la lectură, iar când am dat peste câteva rânduri pe post de recomandare la privire şi meditaţie, publicate pe foaia de gardă a unui album foto, am rămas şocat. Parcă erau opera unui copil cretin, nu a unui filosof instalat confortabil în fotoliul de înţelept al neamului. Spre Patapievici am întors capul mai atent abia când el a coborât de pe soclul iluzoriu de clasic în viaţă la rolul de ţuţăr politic al lui Traian Băsescu. S-a aruncat într-o luptă ce părea una de idei şi care încet-încet s-a dovedit a fi doar forma de manifestare a unei “canalii de facto”. Biografia sa plină de suferinţe politice se dovedeşte a fi o scorneală. Cel care huiduia de mama focului din balconul Parlamentului atunci când Traian Băsescu citea Raportul de condamnare a comunismului (provocat şi de Apelul iniţiat de Sorin Ilieşiu, Apel pe care, de bună credinţă şi fără să ştiu ce pregătea, l-am semnat şi eu) era, totuşi, un beneficiar al acestuia. Horea Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu nu aveau acoperirea morală de a fi membrii comisiei de redactare a unui asemenea document, necum să stea în fruntea unei asemenea operaţiuni. În panseurile sale imbecile, Patapievici scria cândva despre român: “Canalie de facto, românul este un colaboraţionist bovarizat de ipocrizia aspiraţiei la disidenţă”. Şi Tismăneanu, şi Patapievici nu sunt decât “canalii de facto”. Şi ei, şi părinţii lor, după ce au pus osul şi mintea la consolidarea comunismului, au dorit să pară şi victime ale acestuia. Lui Patapievici, anticomunismul a început să-i aducă şi burtă, şi funcţii. Pârlitul de asistent universitar din anii ‘90 a sărit ca titular de curs la Filosofia ştiinţei (unii zic că ar fi chiar conferenţiar, deşi nu are doctoratul) la Facultatea de Filozofie Bucureşti, a ajuns şi director la ICR, iar nevasta lui, cea care a condus catastrofal finanţele Editurii Humanitas (vezi datele Ministerului Finanţelor, cu reeşalonări cu tot!), a promovat repede în ierarhia profesională, devenind nu demult consilier al guvernatorului BNR (unde tatăl lui Patapievici, după servicii aduse sovieticilor la Viena, s-a înţepenit şi el ca unul dintre directori!). Cu o sută de milioane de la BNR, cu lefuri, premii şi drepturi de autor de la îndatorate edituri, Casa Patapievici începe să arate altfel şi să trădeze beneficiile de pe urma slugărelii politice. “Canalia de facto” emite mereu judecăţi importante, fiind autorul uneia absolut penibile. El socoate că ziua poate fi şeful Institutului Cultural Român, iar seara îl poate pupa în fund, apăra şi justifica în ce face pe patronul său şi la propriu, şi la figurat. L-am numit pe Traian Băsescu. Un atare comportament a determinat o relectură şi o reprivire la rece a operei şi biografiei sale. Părerea mea este că examenul critic al impostorului e pe cale să determine şi o relectură a cuplului Pleşu – Liiceanu! Ce vrea Patapievici? Se plânge de un linşaj mediatic şi vrea ajutor din partea instituţiilor statului şi a înţelepţilor de rasă, mai ales din partea celor care îl admiră şi-l susţin fără să fie capabili, să-i citească patru – cinci pagini de carte. Cum se apără directorul ICR de propoziţiile cretine din propria-i operă? Cică nu-l mai reprezintă! “Canalie de facto”, Patapievici vrea să ascundem sub preş enormităţile pe care le-a scris despre români, România şi istoria naţională. Nu pentru că i-ar fi ruşine, nu pentru că a terfelit imaginea unui popor ce pare a-i fi cu totul străin, ci pentru că textele sale ca un scuipat pe obrajii României îl încurcă în raport cu slujba pe care o deţine şi la justificarea banilor pe care îi încasează. Parafrazându-l pe H. R. Patapievici (“mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. Fondul ultim al substanţei naţionale româneşti este inadecvarea. Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”), aş putea spune şi eu: mă simt personal jignit că un căcănar cu tupeu, autor al unor panseuri fără logică, bate câmpii pe seama poporului său şi apoi, pe banii acestuia, conduce operaţiuni de reprezentare în lume şi tot el dă lecţii şi note de bună purtare!
P. S. Le rog pe toate coniţele şi pe toţi studenţii care se dau în vânt după filosoful scribaci şi îmbârligat să se supună mai întâi unei lecturi a “Omului recent” şi a volumelor “Zbor în bătaia săgeţii” şi “Cerul văzut prin lentilă”. Dacă, la sfârşit, rămân cu aceleaşi convingeri, le sugerez prieteneşte să continue sau să consulte un psihiatru!
Categorisit la Uncategorized | Etichete: Patapievici My Little Pony, retusuri
Categorisit la patapixsineagoe | Etichete: Alex Dumitrascu, Antipa, avem treaba, Dracula, nea Goe Park, Patapievici, patapixsineagoe, Plesu, Robert Horvath
Raspunzand domnului Horvath, Alex. Dumitrascu scrie intr-un scurt comentariu:
Robert Horvath NEW YORK spune:
CRISTIAN NEAGOIE ESTE LIDERUL UNEI SECTE SATANICE.Alex. Dumitrascu raspunde:
Lasa ca e de bine. Mai facem un brand ca Dacula s-a cam invechit.
Il punem in spirt la Antipa , facem 100 euro intrarea, facem “nea Goe Park”, tricouri, bauturi cu aspect si miros de urina, frizerie genitala, il tocmim pe Patapievici sa scrie o serie de romane gen Harry Potter, il tocmin pe dl . Plesu sa scrie si un tratat de demonologie ca Angiologia n-a prea mers….
Avem multe de facut.
Categorisit la patapixsineagoe, youtube | Etichete: blocaj intelectual, Patapievici, patapixsineagoe, ratacire, youtube
Are si Patapievici momentele lui de ratacire…
Categorisit la Uncategorized | Etichete: Margareta Paslaru Patapievici ICR Neagoe expozitie New York Zakuska
Din Cotidianul:
“Susţinere la nivel înalt
Recent, Margareta Pâslaru s-a aflat la New York. Cu toate că “Freedom for Lazy People” a fost închisă, artista a insistat să vadă expoziţia şi a sugerat ambasadorului să o redeschidă publicului. “

Am scris si io proza porcoasa si va rog sa mi-o publicaţi. Am schimbat o leaca personajele daca aţi cerut cu Patapix si Neagoe.
Cu siguranţă un fragment care-l va duce la infarct pe genialul papagal Horvath dar si pe Cristi Neagoe (ca sunt mai bun decat el, ce mama dreaq):
“Mergeam cu Patapix pe mijlocul şoselei. Vreme de căcat nici o curvă la orizont maşina bine chitită o lăsasem înafara oraşului. Patapix era un individ slabut cu o privire strălucitoare. Mintea în schimb îi era mai puţin strălucitoare. Ieşit de la fără lacăt, îşi căpătase numele, Patapix, în ospiciu. Fusese achitat la proces şi închis într-o şandrama de nebuni. Prins violând al 6-lea copil anul acela, iniţial tanti cu ştreangu îi făcea cu ochiu, însă un avocat bun la suflet reuşise să-i obţină mental defazationu.
În seara aia de căcat tocmai fugise la marea măiestrie. Probabil se dăduse alarma.
-Bă, io zic să mergem la futut, mîrîi Patapix.
-Unde pula mea la ora asta. Ai ceva parale?
-Am o pulă. Mi-au luat tot la început.
-Să te fut. Ce căcat facem acuma?
Patapix îşi pleacă fruntea.
Povestea lui e simplă. Ta-su era poponar. Obişnuia să i-o tragă aproape în fiecare seară. La 12 ani, Patapix avea un cur de 45 de ani, maro, scofâlcit şi mai ales, un cur care puţea înfiorător. De câteva ori încercase să se ascundă de taică-su. De fiecare dată când îl găsea, ăla lua un ac de cusut saci de rafie şi-l înţepa punctual, de 15 ori în fiecare bucă. I-am văzut curu odată, chiar în seara în care reuşise să fugă de-acasă. Era căscat de la futut şi înţepat. Arăta ca un imens plici de omorît muşte. Un plici roşu, cu o gaură maro plină de slobozu lu tacsu, învelit în chiloţi gri-rupţi. Atunci o fost prima şi ultima dată când mi s-a făcut milă de el.
-Auzi…
-Aud.
-Ce-ar fi să mergem s-o futem pe maică-mea?
Mă gândesc. Mă-sa e o ştoarfă bătrână, da nu din cauza lu tacsu. Aşa e ea.
-Bă da tu vrei?
-Da cum, dă-o-n chizda măsii de muistă.
Afară începe să plouă. Şi mai de căcat.
-Bine, hai.
Mergem amândoi, iar deasupra noastră o muie de căcat de ploaie. Să-mi bag pula, şi-n mă-sa, şi-n Patapix.
Ajungem-
-Ia zi, îl întreb cum facem?
-Hai să vedem unde-i vaca.
Ne tupilăm ca bazaţii. Mă-sa citeşte o revistă pentru curve în bucătărie. Spală rufe. Nu ea, ea aproape nici pe pulă nu pune mâna de putoare ce-i. Maşina de spălat spală rufe. Ea stă rezemată de maşină.
Hmm…să-mi bag pula, e încă bună ştorfetul.
-Patapix, câţi ani are mă-ta mă?
-De unde pula mea să ştiu
-Cum facem?
Patapix se gândeşte. Asta poate dura mult.
-Intru io repede şi-i fut una în cap cu muia aia de carte de bucate.
-Nu merge. Tre să-i dai cu ceva mai tare. Altfel n-are nici pe dracu.
-Cu ce?
Ne holbăm curioşi pe fereastră. Vaca stă cu spatele la noi. Să-mi bag pula, mi se scoală. Curvetei i se vede o ţîţă când se întoarce.
-Ăi, hai că intru eu şi-i fut un cap în gură şi pe urmă de-abia îi fut muia cu cartea de bucate.
Patapix dă din cap.
-Ţi s-o sculat?
-Ăhă.
-Hai, şi să nu te caci pe tine, în pula mea….
Mă-sa apucă să se întoarcă, da mă vede numai pe mine, şi asta doar pt o fracţiune de secundă, că pe urmă-i plină de sânge ca o scroafă. Stau şi mă uit la ea, Începe să urle. Un genunchi în plex şi vaca e pe jos, scormonind după aer. Păşesc peste ea, iau cartea de bucate şi gravitaţia rezolvă restul. A tăcut muia.
Respirăm amândoi greu. Sîntem noi pizdoşi, da ne bate oleacă inima.
-Ia….vezi dacă respiră cotoarba şi dacă nu, bagă aer.
Patapix îşi masează ştromeletele, dar se conformează
-Respiră, dă-o-n morţii măsii că e obişnuită…
-Hai, mai las-o, hai să sugem o bere rapid.
-Dacă n-o fi supt căcănara tot…
Găsim un pachet de bere înfipt în frigider. O terminăm rapid pe prima.
-Eu mă duc, că-s nefutut de 2 luni.
-Câineşte?
-Ca câinii, încuviinţează Patapix, doar în cur îi place.
Îi rupe chiloţii. E bună pizda. Puţină celulită pe coapse şi nişte ţîţe nu foarte lăsate. Patapix i-o vâră rapid. Ştoarfa se trezeşte, nu prea ştie ce se întâmplă, da-i place…îşi duce mâna la gură şi muşcă, probabil ca să nu ţipe.
Încep să mă plictisesc. Patapix i-o propteşte peste tot de vreun sfert de oră.
-Băăă, termină-te odată în pula mea….
-Hacu…acu
Trec zece minute. Patapix i-o dă la muie. Îmi trag o labă scurtă.
Patapix termină. Mă-sa tot nu vede nimic; are sânge închegat pe pleoape. Patapix rămâne cu pula bleagă şi cu capu lu mă-sa în mână, ţinut de păr.
-O fuţi? mă intreabă.
-Căcat, mi-am tras o labă, e mai mişto aşa.
Patapix rămâne în aceeaşi poziţie.
-Ce faci, zic.
-Păi ce facem acu?
-Plecăm?
-Nu ştiu….mai stăm un pic şi i-o mai dăm odată?
-Nu, hai s-o pizdim d-aci.
Patapix o dă rapid cu capu de maşina de spălat.
-Hai.
-Nu încă. Vezi de are puls curva.
-Ce să aibă?
- Vezi dacă trăieşte, în pula mea.
Patapix se apleacă şi vede.
-Da, ţi-am zis, e rezistent ştorfetul.
-Na, păi hai atunci.
Afară plouă şi mai tare. Băgăm un joint.
-Băi pulă, cam în vreo doo trei zile te prind ăştia.
Patapix dă din cap. Ştie.
-Asta e.
Ce morţii măsii să-i zic? I-aş zice ceva.
-Auzi, ţie îţi plăcea să fuţi copchii?
-Ăhăă…, Patapix ridică privirea interesat brusc
-Asta e bine.
Mergem amândoi ca vacile plin ploaie. Mergem până la capătul nopţii ca vacile.”
Kawaoe Tama e un scriitor aproape necunoscut, un fel de Neagoe cu ochii migdalaţi.
Urdumheit – scriitor

Categorisit la patapixsineagoe | Etichete: Radu Portocala ICR Mihaies Patapievici KGB

Trăiesc de 30 de ani în Occident, observator al vieţii politice, colaborator la o sumă de publicaţii, nu dintre cele mai neînsemnate, şi atent, prin forţa lucrurilor, la relaţiile presei cu puterea. Am asistat, de-a lungul acestor 30 de ani, la destule atacuri pe care ziariştii le-au dezlănţuit – de multe ori cu bună dreptate, dar nu totdeauna – fie împotriva unor instituţii, fie împotriva unor personalităţi ale vieţii publice şi, nu o dată, am văzut cariere năruindu-se sub forţa acestor dezlănţuiri, oameni compromişi pentru totdeauna.
Memoria mea n-a înregistrat însă niciodată vreun atac al puterii împotriva presei, vreun proces intentat de un demnitar unei redacţii, vreo polemică între o instituţie publică şi un ziar sau un grup de ziare. Azi, pentru prima oară în 30 de ani, mi-a fost dat să citesc un comunicat emis de o instituţie cu rang de secretariat de stat care atacă presa, o insultă, o denigrează. Notez, fireşte, absurdul situaţiei şi lipsa de logică a instituţiei în cauză: acest comunicat anti-presă este destinat difuzării în presă! Lucrurile se întîmplă – nici nu s-ar fi putut altfel – în România, iar textul respectiv a fost redactat de Institutul Cultural Român.
De doi ani încoace, preşedintele şi vice-preşedintele acestui Institut, dnii Patapievici şi Mihăieş, în totală contradicţie cu statutul lor de demnitari, poartă o luptă acerbă cu Parlamentul, cu guvernul, cu unul dintre partidele de guvernămînt şi cu majoritatea partidelor din opoziţie. Într-o altă ţară, un singur articol de acest fel ar fi fost de ajuns pentru ca ei să-şi piardă imediat funcţiile. Nu însă şi în România. Dl Mihăieş lansează injoncţiuni electorale combinate cu ameninţări la adresa unui partid, dar nimeni nu încearcă să-i explice că aceste ardori, fie ele şi schimbătoare, ar trebui să-l coste postul de vice-preşedinte al ICR dacă România ar fi o ţară normală. Dl secretar de stat Patapievici tinde să se specializeze în intentarea de procese împotriva ziarelor şi televiziunilor care îndrăznesc să-l critice (pornind, probabil, de la principiul leninist “cine nu e cu noi e împotriva noastră”) şi nimeni nu îndrăzneşte să-i spună că o asemenea frenezie judiciară e incompatibilă cu funcţia pe care o ocupă. Mă întreb, de altfel, de ce nu porneşte dl Patapievici cîteva procese şi împotriva ziarelor germane care l-au criticat poate chiar mai dur decît cele româneşti. Autorul Patapievici depune o plîngere la CNA pentru că pasajele violente împotriva poporului român din cartea sa “Politice” au fost citate de Antena 3, fără a se ţine seama de foarte tardiva notă de subsol care semnalează că aceste pasaje “nu-l mai reprezintă”, iar CNA acceptă şi îşi asumă această formidabilă gogomănie.
Pe scurt, Institutul Cultural Român, prin vocile şi penele şefilor săi, poate critica pe toată lumea, poate contesta instituţiile statului, îşi poate asuma rolul de jandarm politic şi moral (?) al întregii ţări, depăşindu-şi astfel şi chiar încălcîndu-şi atribuţiile, dar nimeni nu are dreptul să cîrtească împotriva acestei groteşti şi totalitare hipertrofieri. Oricine crede altceva decît crede conducerea ICR este “resentimentar”, oricine îndrăzneşte să critice funcţionarea acestei instituţii este “neo-comunist” şi “primitiv”. În strania ordine instituţională a României de azi, ţîfnosul Institut Cultural Român – în fond, un biet secretariat de stat -, deţinător al adevărului absolut şi paznic al pietrei filozofale, e mai presus de orice şi de oricine, gata oricînd să sară la bătaie împotriva masei crescînde de “resentimentari”.
Mărturisesc că, oricît de mult m-aş strădui, nu izbutesc să găsesc vreun echivalent al acestei ciudate instituţii auto-instalate într-o autonomie care îi conferă drepturi ce depăşesc legea – nici în Occident şi nici măcar în România. Chiar dacă e negativă, această performanţă merită să fie salutată.
Radu PORTOCALĂ
Categorisit la patapixsineagoe | Etichete: eu reprezint Romania, Jos Tanga, Neagoe, party, patapix
Patapix si Neagoe va invita in seara asta, la ora 21, la Gradina Green Days, sa sustineti proiectul: “Jos Tanga”.
Fiecare participat e obligat sa vina la el cu droguri usoare, cu cate o sticla de doi litri de urina ketaminata si cu o svastica tatuata pe fund.
Categorisit la patapixsineagoe | Etichete: Bukkake, Konada, Murfatlar, patapixsineagoe
In tineretea lui, Patapix, a avut ocazia sa fie trimis la Paris, la Palatul doamnei Monalescu. Acolo aceasta il primi cu destula prudenta. El ii saruta mainile lung si languros, ii puse la picioare langa sofaua pe care trona o sticla de Murfatlar si o invita la un vals pe muzica lui Jaques Brel…Doamna nu intelegea cine e tanarul misterios si estetizant, chiar infatuat, pe care fusese obligata de cativa amici de incredere din Micul Paris sa il primeasca. Il descoperi emotionat, mai ales dupa ce el ii depuse in poala cateva lacrimi patetice si o poveste romantica despre trecutul lui plin de suferinta, ce rezona armonios cu trecutul doamnei, caci ah, si el si ea, aveau, chipurile, parinti ce suferisera in temnita grea comunista. Nu era nimic adevarat din ce povestea el acolo, dar avea nevoie de Ausweis, si, dupa ce il smulse de la doamna, zbura in Romania fericit si usor ca un fulg. Al doilea Ausweis urma sa fie papionul. Isi comanda asadar un camion de papioane. Al treilea: fabricarea unei povesti in care era victima a unui abuz din partea unui capitan denumit Sonne, poveste in urma careia mobilizase toate fortele binelui in jurul sau. De aici drumul urma sa-l parcurga incurajat de stipendii, de sustinere morala si financiara…
(finalul partii a doua..va urma)
Foto: Ada Musat
Jacques Brel – La valse a mille temps
Categorisit la patapixsineagoe | Etichete: Patapix Nela doctorat Pierre Duhem curve
Patapix se trezea in fiecare dimineta in flatulatiile lui puhave. Zambea din varful buzelor cand le provoca, si zgomotul usor fasait il facea pentru o clipa sa leviteze, ca deasupra unor perne de aer. Ii placea sa emane si sa emita duhoare. Se imbraca in valul de putoare ca intr-o mantie, si asa isi facea loc, tarsindu-si papucii, spre bucatarie, tragand dupa el fasait o ultima flatulatie mai greoaie, ca o punga de cacat. Era un tip usor gangav dar filosof in esenta, pentru ca trimitea la origini pe oricine ii opunea o primara rezistenta. Ca Nela ieri. Venise sa-i aduca o craticioara de ciorba usor arsa pe aragaz, cu cateva fire de leustean uscat si-un morcov, ca niste mustati pe un penis fiert.
Lui Patapix nu-i placea leusteanul si, gasindu-l in gura, extragandu-l cu sila si dezgust, incerca sa-i dea o lectie acida Nelei care il flitui scurt in timp ce stergea praful pe bratul fotoliului dezmembrat pe care Patapix isi manca pe-o tava ciorba: “’n pizda ma-tii!” De fapt vroia sa o futa. Dar nu gasise prilejul pana acum, desi, mustacioasa Nela, de mult timp ii furniza maestrului duhori clocotitoare din dedesubturile mustos-zemuinde in timp ce se freca pe langa el sa-i faca menajul.
Nela era grasa. Cam la 40 de ani. Parul facut permanent, inele minuscule, cu tendinte de ingrasare, si-l purta sub o bentita supraelastica alba, ceea ce ii dadea putin aerul de eleva de liceu de pe vremea impuscatului. Mustacioara fina si neagra, mereu transpirata, buzele subtiri si uscate, nasul mic si fin ii dadeau un aer intelectual-erotic pe care Patapix incerca sa-l adulmece pe sub ochelari.
Era vara incinsa si parca nicicand Patapix n-o dorise atat. Pe Nela. Se scarpina la penis putin, isi mangaie coaiele, si incerca sa-i bage usor o mana la tata stanga care atarna greoi in timp ce ea stergea masa de praf. Nela sari ca arsa si ii trase in cap un pamatuf plin de praf, ceea ce il facu pe Patapix pe moment sa-i piara rasuflarea si apoi sa se inece cu o tuse seaca si imputita. Scuipa o flegma verde pe covorul persan, visiniu, ros de molii si mai incerca o data: “’n pizda ma-tii!”O prima infrangere in razboiul cu Nela. Asta il facu sa-si aduca aminte ca are paduchi lati, si ca, oricum, mai bine se apuca sa citeasca ceva pentru doctoratul pe care il pregatea. Sustinerea tezei batea la usa: “cioc-cioc”. Paduchii erau de la curva aia din Matasari care isi rodea unghiile. Nici macar nu reusise sa faca mare treaba cu ea. “Ei, si daca mi-o frec cu gandul la Nela, ce? Tot o fut eu intr-o zi. Dar sa scap de paduchii astia. Astazi insa mai bine ma intorc la Pierre Duhem ” isi spuse filosoful in timp ce se indrepta marsaluind spre baie…
(finalul partii intai..va urma)
Foto: Ada Musat



