Patapixsineagoe’s Weblog

Motto:

SURSA

Filosoful îmbârligat a provocat un tărăboi cumplit. Culmea este că nici el nu ştie de ce. După ce ani buni a fost socotit o minte luminată, o speranţă, o referinţă morală, el s-a trezit supus unei reexaminări necruţătoare, ce tinde a deveni nimicitoare. Când Iosif Sava ni-l recomanda cu căldură, românii îl credeau pe Iosif Sava, convinşi că ştie el ce spune. Articolele şi cărţile lui H. R. Patapievici erau prea sofisticate şi, de acea, mai toţi cititorii lui Patapievici s-au lăsat păgubaşi. Când acelaşi filosof a fost luat în braţe de tandemul Pleşu – Liiceanu, românii l-au socotit de îndată egalul acestora. Şi la operă, şi la caracter! Ani buni, lumea a luat de bune spusele lui H. R. Patapievici, fără a le cântări cu atenţie. Cumpăra cărţile şi le aşeza în bibliotecă fără a le parcurge şi fără a ajunge la sfârşitul uneia dintre ele. Eu nu m-am dat în vânt după producţia sa intelectuală. Nu este pe gustul meu, scrie greoi şi contorsionat. I-am cumpărat însă toate cărţile, fiind şi eu unul dintre cei care s-au păcălit straşnic. De fiecare dată, după primele pagini, am renunţat la lectură, iar când am dat peste câteva rânduri pe post de recomandare la privire şi meditaţie, publicate pe foaia de gardă a unui album foto, am rămas şocat. Parcă erau opera unui copil cretin, nu a unui filosof instalat confortabil în fotoliul de înţelept al neamului. Spre Patapievici am întors capul mai atent abia când el a coborât de pe soclul iluzoriu de clasic în viaţă la rolul de ţuţăr politic al lui Traian Băsescu. S-a aruncat într-o luptă ce părea una de idei şi care încet-încet s-a dovedit a fi doar forma de manifestare a unei “canalii de facto”. Biografia sa plină de suferinţe politice se dovedeşte a fi o scorneală. Cel care huiduia de mama focului din balconul Parlamentului atunci când Traian Băsescu citea Raportul de condamnare a comunismului (provocat şi de Apelul iniţiat de Sorin Ilieşiu, Apel pe care, de bună credinţă şi fără să ştiu ce pregătea, l-am semnat şi eu) era, totuşi, un beneficiar al acestuia. Horea Roman Patapievici şi Vladimir Tismăneanu nu aveau acoperirea morală de a fi membrii comisiei de redactare a unui asemenea document, necum să stea în fruntea unei asemenea operaţiuni. În panseurile sale imbecile, Patapievici scria cândva despre român: “Canalie de facto, românul este un colaboraţionist bovarizat de ipocrizia aspiraţiei la disidenţă”. Şi Tismăneanu, şi Patapievici nu sunt decât “canalii de facto”. Şi ei, şi părinţii lor, după ce au pus osul şi mintea la consolidarea comunismului, au dorit să pară şi victime ale acestuia. Lui Patapievici, anticomunismul a început să-i aducă şi burtă, şi funcţii. Pârlitul de asistent universitar din anii ‘90 a sărit ca titular de curs la Filosofia ştiinţei (unii zic că ar fi chiar conferenţiar, deşi nu are doctoratul) la Facultatea de Filozofie Bucureşti, a ajuns şi director la ICR, iar nevasta lui, cea care a condus catastrofal finanţele Editurii Humanitas (vezi datele Ministerului Finanţelor, cu reeşalonări cu tot!), a promovat repede în ierarhia profesională, devenind nu demult consilier al guvernatorului BNR (unde tatăl lui Patapievici, după servicii aduse sovieticilor la Viena, s-a înţepenit şi el ca unul dintre directori!). Cu o sută de milioane de la BNR, cu lefuri, premii şi drepturi de autor de la îndatorate edituri, Casa Patapievici începe să arate altfel şi să trădeze beneficiile de pe urma slugărelii politice. “Canalia de facto” emite mereu judecăţi importante, fiind autorul uneia absolut penibile. El socoate că ziua poate fi şeful Institutului Cultural Român, iar seara îl poate pupa în fund, apăra şi justifica în ce face pe patronul său şi la propriu, şi la figurat. L-am numit pe Traian Băsescu. Un atare comportament a determinat o relectură şi o reprivire la rece a operei şi biografiei sale. Părerea mea este că examenul critic al impostorului e pe cale să determine şi o relectură a cuplului Pleşu – Liiceanu! Ce vrea Patapievici? Se plânge de un linşaj mediatic şi vrea ajutor din partea instituţiilor statului şi a înţelepţilor de rasă, mai ales din partea celor care îl admiră şi-l susţin fără să fie capabili, să-i citească patru – cinci pagini de carte. Cum se apără directorul ICR de propoziţiile cretine din propria-i operă? Cică nu-l mai reprezintă! “Canalie de facto”, Patapievici vrea să ascundem sub preş enormităţile pe care le-a scris despre români, România şi istoria naţională. Nu pentru că i-ar fi ruşine, nu pentru că a terfelit imaginea unui popor ce pare a-i fi cu totul străin, ci pentru că textele sale ca un scuipat pe obrajii României îl încurcă în raport cu slujba pe care o deţine şi la justificarea banilor pe care îi încasează. Parafrazându-l pe H. R. Patapievici (“mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. Fondul ultim al substanţei naţionale româneşti este inadecvarea. Privit la raze X, trupul poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării”), aş putea spune şi eu: mă simt personal jignit că un căcănar cu tupeu, autor al unor panseuri fără logică, bate câmpii pe seama poporului său şi apoi, pe banii acestuia, conduce operaţiuni de reprezentare în lume şi tot el dă lecţii şi note de bună purtare!
P. S. Le rog pe toate coniţele şi pe toţi studenţii care se dau în vânt după filosoful scribaci şi îmbârligat să se supună mai întâi unei lecturi a “Omului recent” şi a volumelor “Zbor în bătaia săgeţii” şi “Cerul văzut prin lentilă”. Dacă, la sfârşit, rămân cu aceleaşi convingeri, le sugerez prieteneşte să continue sau să consulte un psihiatru!