Patapixsineagoe’s Weblog

Preluat din “Plai cu boi” (un numar de acum cativa ani si semnat de Horia Roman Patapievici):

“ … că pulele semănate de ţăran slujeau meşteşugului invers. Ha! Eram cu totul convins. Baba cea potângă, de pildă – o ţii minte, aia care îl învăţa pe ţăran instrucţiunile de întrebuinţare ale pulelor culese din vrej – sugerează că anume în cur se înfig acestea, după declanşarea lor. Când a fi să le vie dor de pulă, zice Creangă despre femei, s-o şuere cum şueri oile la strungă … ei bine, atunci, numai să-ţi poată curul. Aşa zice, numai să-ţi poată curul. Or, de ce curul? Ţăranul însuşi, când îi trânteşte babei în faţă, cât de furios e el de abundenta recoltă de pule – care, nota bene, ha, ha, i-a picat direct din cer –, îi spune, ţii minte: Dar aşa sunt sute de sute şi mii de mii, în cur să le ţii! … Iarăşi, te întreb – de ce tocmai în cur să le ţii? Doar de chestie vorbeşte aici o babă, o muiere care a tăiat lemne unde dracul culege doar surcele, ha, ha. Baba nu e o novice, cineva care aşteaptă zadarnic să-şi depună jurămintele, nu? Cum să fie, cum să fie? – mă tot întrebam. Probabil, mi-am zis, pulele astea semănate prin blagoslovenia Domnului în arătura ţăranului obraznic sunt pule-de-cur, nu pule-de-pizdă …”
Eu, vă rog să mă credeţi, eram siderat. Nu pricepeam o iotă. Nu ştiam nici la ce se referă Radu Dăescu, nici de ce îmi spune toate astea, nici ce căuta Creangă în toată ciorba aia de, mă rog, ‘pule’ şi ‘pizde’. Radu Dăescu era aşa de transportat de ce spunea, că privirea lui începea să mă stânjenească. Brusc, fumul de tutun negru mi se păru iute şi aţos. Vechea mea plombă prin care-mi intra aer în moalele dintelui începu să-mi ţiuie chiar în creştetul capului. Radu Dăescu păru să ocupe toată încăperea, cu bustul complet aplecat peste faţa mea, pe care nu ştiam încotro s-o îndrept, ca să îl evit. Iar pe măsură ce privirea lui sticlea tot mai mult, lumina din încăpere scădea ori se făcea din ce în ce mai năclăioasă.
“Dar nu”, continuă vehement Radu Dăescu, izbindu-şi cu plesnet palmele de genunchi, “nu era deloc aşa! Pentru că atunci când cucoana boieroaică, cea care cumpără prima de la ţăran un vânjos membrum virile şi care, cum ne zice atât de mişto Creangă, “începe a şuera nătărânga”, ei bine, ţine-te aici, aflăm că în acel moment, pusă în funcţiune prin formula de declanşare, cinstita pulă face zbâc! în pizda cucoanei… Auzi! Sunet divin! Cum ştie Creangă interjecţia-minune! Dânsa, cinstita pulă, ni se spune – face ZBÂC în pizda boieroaicei. Ha. Ha! Nu ‘pleosc’, nu ‘sfârrr’, nu ‘zbârn’, nu ‘slurpşt’, ci simplu, clar, neaşteptat, mirabil — zbâc. Sec şi concis. Uscat, după umed. Ha, ha. Fără replică. Riguros. Pe popă însă, atunci când acesta declanşează din întâmplare mecanismul de funcţionare, pula i se duce direct în cur. Iar Creangă ne informează, la fel de tehnic şi de limpid ca mai-nainte, că pula face zmâc! în curul popii. Auzi, tu! Ha, ha, vezi cum mă înşelasem! Creangă ştia ce ştia! La el, într-un mod foarte riguros, ‘zbâc’ e sunetul pătrunderii în pizdă, numai, în timp ce ‘zmâc’ e zgomotul absorbţiei pulii în cur.” “Ha, ha! Ha, ha, ha” hohoti îndelung Radu Dăescu, “pulele sunt cu totul universale”. “Numai … numai delicateţea exorbitantă a rozetei nu trebuie amestecată cu intemperanţa vâjoiului cui ştiu eu.”
“Ah, dragul meu”, îmi spuse plin de căldură Radu Dăescu, ştergându-şi cu poftă lacrimile care îi răsăriseră, ca nişte boabe de rouă, în ochi, “mă gândesc, bineînţeles, la admirabila maică-ta, om minunat, atât de în afara mersului obişnuit al oamenilor de rând!”.
Spunând aceste cuvinte din care n-am priceput nimic, Radu Dăescu îmi puse mâinile pe genunchi, ridicându-se pe jumătate dintre pernele canapelei, cu o neaşteptată masivitate dominatoare. Avea ochii închişi, dar şliţul la care uitase să se închidă devenise iarăşi vizibil. Astfel că, dintre picioarele aflate puţintel într-o rână, ochiul acela lipsit de pleoape, asemeni tăieturilor făcute sub sprâncene în capetele asiaticilor de briciul pupilelor, începu să mă fixeze cu o insistenţă neliniştitoare, ca locul însuşi din care bizarele cuvinte fără cap şi coadă ale lui Radu Dăescu ţâşniseră. “