Patapixsineagoe’s Weblog


Patapix si ma-sa
august 23, 2008, 3:25 am
Categorisit la Uncategorized | Etichete: ,

Am scris si io proza porcoasa si va rog sa mi-o publicaţi. Am schimbat o leaca personajele daca aţi cerut cu Patapix si Neagoe.

 

Cu siguranţă un fragment care-l va duce la infarct pe genialul papagal Horvath dar si pe Cristi Neagoe (ca sunt mai bun decat el, ce mama dreaq):

“Mergeam cu Patapix pe mijlocul şoselei. Vreme de căcat nici o curvă la orizont maşina bine chitită o lăsasem înafara oraşului. Patapix era un individ slabut cu o privire strălucitoare. Mintea în schimb îi era mai puţin strălucitoare. Ieşit de la fără lacăt, îşi căpătase numele, Patapix, în ospiciu. Fusese achitat la proces şi închis într-o şandrama de nebuni. Prins violând al 6-lea copil anul acela, iniţial tanti cu ştreangu îi făcea cu ochiu, însă un avocat bun la suflet reuşise să-i obţină mental defazationu.
În seara aia de căcat tocmai fugise la marea măiestrie. Probabil se dăduse alarma.
-Bă, io zic să mergem la futut, mîrîi Patapix.
-Unde pula mea la ora asta. Ai ceva parale?
-Am o pulă. Mi-au luat tot la început.
-Să te fut. Ce căcat facem acuma?
Patapix îşi pleacă fruntea.
Povestea lui e simplă. Ta-su era poponar. Obişnuia să i-o tragă aproape în fiecare seară. La 12 ani, Patapix avea un cur de 45 de ani, maro, scofâlcit şi mai ales, un cur care puţea înfiorător. De câteva ori încercase să se ascundă de taică-su. De fiecare dată când îl găsea, ăla lua un ac de cusut saci de rafie şi-l înţepa punctual, de 15 ori în fiecare bucă. I-am văzut curu odată, chiar în seara în care reuşise să fugă de-acasă. Era căscat de la futut şi înţepat. Arăta ca un imens plici de omorît muşte. Un plici roşu, cu o gaură maro plină de slobozu lu tacsu, învelit în chiloţi gri-rupţi. Atunci o fost prima şi ultima dată când mi s-a făcut milă de el.
-Auzi…
-Aud.
-Ce-ar fi să mergem s-o futem pe maică-mea?
Mă gândesc. Mă-sa e o ştoarfă bătrână, da nu din cauza lu tacsu. Aşa e ea.
-Bă da tu vrei?
-Da cum, dă-o-n chizda măsii de muistă.
Afară începe să plouă. Şi mai de căcat.
-Bine, hai.
Mergem amândoi, iar deasupra noastră o muie de căcat de ploaie. Să-mi bag pula, şi-n mă-sa, şi-n Patapix.
Ajungem-
-Ia zi, îl întreb cum facem?
-Hai să vedem unde-i vaca.
Ne tupilăm ca bazaţii. Mă-sa citeşte o revistă pentru curve în bucătărie. Spală rufe. Nu ea, ea aproape nici pe pulă nu pune mâna de putoare ce-i. Maşina de spălat spală rufe. Ea stă rezemată de maşină.
Hmm…să-mi bag pula, e încă bună ştorfetul.
-Patapix, câţi ani are mă-ta mă?
-De unde pula mea să ştiu
-Cum facem?
Patapix se gândeşte. Asta poate dura mult.
-Intru io repede şi-i fut una în cap cu muia aia de carte de bucate.
-Nu merge. Tre să-i dai cu ceva mai tare. Altfel n-are nici pe dracu.
-Cu ce?
Ne holbăm curioşi pe fereastră. Vaca stă cu spatele la noi. Să-mi bag pula, mi se scoală. Curvetei i se vede o ţîţă când se întoarce.
-Ăi, hai că intru eu şi-i fut un cap în gură şi pe urmă de-abia îi fut muia cu cartea de bucate.
Patapix dă din cap.
-Ţi s-o sculat?
-Ăhă.
-Hai, şi să nu te caci pe tine, în pula mea….
Mă-sa apucă să se întoarcă, da mă vede numai pe mine, şi asta doar pt o fracţiune de secundă, că pe urmă-i plină de sânge ca o scroafă. Stau şi mă uit la ea, Începe să urle. Un genunchi în plex şi vaca e pe jos, scormonind după aer. Păşesc peste ea, iau cartea de bucate şi gravitaţia rezolvă restul. A tăcut muia.
Respirăm amândoi greu. Sîntem noi pizdoşi, da ne bate oleacă inima.
-Ia….vezi dacă respiră cotoarba şi dacă nu, bagă aer.
Patapix îşi masează ştromeletele, dar se conformează
-Respiră, dă-o-n morţii măsii că e obişnuită…
-Hai, mai las-o, hai să sugem o bere rapid.
-Dacă n-o fi supt căcănara tot…
Găsim un pachet de bere înfipt în frigider. O terminăm rapid pe prima.
-Eu mă duc, că-s nefutut de 2 luni.
-Câineşte?
-Ca câinii, încuviinţează Patapix, doar în cur îi place.
Îi rupe chiloţii. E bună pizda. Puţină celulită pe coapse şi nişte ţîţe nu foarte lăsate. Patapix i-o vâră rapid. Ştoarfa se trezeşte, nu prea ştie ce se întâmplă, da-i place…îşi duce mâna la gură şi muşcă, probabil ca să nu ţipe.
Încep să mă plictisesc. Patapix i-o propteşte peste tot de vreun sfert de oră.
-Băăă, termină-te odată în pula mea….
-Hacu…acu
Trec zece minute. Patapix i-o dă la muie. Îmi trag o labă scurtă.
Patapix termină. Mă-sa tot nu vede nimic; are sânge închegat pe pleoape. Patapix rămâne cu pula bleagă şi cu capu lu mă-sa în mână, ţinut de păr.
-O fuţi? mă intreabă.
-Căcat, mi-am tras o labă, e mai mişto aşa.
Patapix rămâne în aceeaşi poziţie.
-Ce faci, zic.
-Păi ce facem acu?
-Plecăm?
-Nu ştiu….mai stăm un pic şi i-o mai dăm odată?
-Nu, hai s-o pizdim d-aci.
Patapix o dă rapid cu capu de maşina de spălat.
-Hai.
-Nu încă. Vezi de are puls curva.
-Ce să aibă?
- Vezi dacă trăieşte, în pula mea.
Patapix se apleacă şi vede.
-Da, ţi-am zis, e rezistent ştorfetul.
-Na, păi hai atunci.
Afară plouă şi mai tare. Băgăm un joint.
-Băi pulă, cam în vreo doo trei zile te prind ăştia.
Patapix dă din cap. Ştie.
-Asta e.
Ce morţii măsii să-i zic? I-aş zice ceva.
-Auzi, ţie îţi plăcea să fuţi copchii?
-Ăhăă…, Patapix ridică privirea interesat brusc
-Asta e bine.
Mergem amândoi ca vacile plin ploaie. Mergem până la capătul nopţii ca vacile.”

Kawaoe Tama e un scriitor aproape necunoscut, un fel de Neagoe cu ochii migdalaţi.

Urdumheit – scriitor



Radu Portocala – Unicitate ICERISTA
august 21, 2008, 7:31 pm
Categorisit la patapixsineagoe | Etichete:

Trăiesc de 30 de ani în Occident, observator al vieţii politice, colaborator la o sumă de publicaţii, nu dintre cele mai neînsemnate, şi atent, prin forţa lucrurilor, la relaţiile presei cu puterea. Am asistat, de-a lungul acestor 30 de ani, la destule atacuri pe care ziariştii le-au dezlănţuit – de multe ori cu bună dreptate, dar nu totdeauna – fie împotriva unor instituţii, fie împotriva unor personalităţi ale vieţii publice şi, nu o dată, am văzut cariere năruindu-se sub forţa acestor dezlănţuiri, oameni compromişi pentru totdeauna.
Memoria mea n-a înregistrat însă niciodată vreun atac al puterii împotriva presei, vreun proces intentat de un demnitar unei redacţii, vreo polemică între o instituţie publică şi un ziar sau un grup de ziare. Azi, pentru prima oară în 30 de ani, mi-a fost dat să citesc un comunicat emis de o instituţie cu rang de secretariat de stat care atacă presa, o insultă, o denigrează. Notez, fireşte, absurdul situaţiei şi lipsa de logică a instituţiei în cauză: acest comunicat anti-presă este destinat difuzării în presă! Lucrurile se întîmplă – nici nu s-ar fi putut altfel – în România, iar textul respectiv a fost redactat de Institutul Cultural Român.
De doi ani încoace, preşedintele şi vice-preşedintele acestui Institut, dnii Patapievici şi Mihăieş, în totală contradicţie cu statutul lor de demnitari, poartă o luptă acerbă cu Parlamentul, cu guvernul, cu unul dintre partidele de guvernămînt şi cu majoritatea partidelor din opoziţie. Într-o altă ţară, un singur articol de acest fel ar fi fost de ajuns pentru ca ei să-şi piardă imediat funcţiile. Nu însă şi în România. Dl Mihăieş lansează injoncţiuni electorale combinate cu ameninţări la adresa unui partid, dar nimeni nu încearcă să-i explice că aceste ardori, fie ele şi schimbătoare, ar trebui să-l coste postul de vice-preşedinte al ICR dacă România ar fi o ţară normală. Dl secretar de stat Patapievici tinde să se specializeze în intentarea de procese împotriva ziarelor şi televiziunilor care îndrăznesc să-l critice (pornind, probabil, de la principiul leninist “cine nu e cu noi e împotriva noastră”) şi nimeni nu îndrăzneşte să-i spună că o asemenea frenezie judiciară e incompatibilă cu funcţia pe care o ocupă. Mă întreb, de altfel, de ce nu porneşte dl Patapievici cîteva procese şi împotriva ziarelor germane care l-au criticat poate chiar mai dur decît cele româneşti. Autorul Patapievici depune o plîngere la CNA pentru că pasajele violente împotriva poporului român din cartea sa “Politice” au fost citate de Antena 3, fără a se ţine seama de foarte tardiva notă de subsol care semnalează că aceste pasaje “nu-l mai reprezintă”, iar CNA acceptă şi îşi asumă această formidabilă gogomănie.
Pe scurt, Institutul Cultural Român, prin vocile şi penele şefilor săi, poate critica pe toată lumea, poate contesta instituţiile statului, îşi poate asuma rolul de jandarm politic şi moral (?) al întregii ţări, depăşindu-şi astfel şi chiar încălcîndu-şi atribuţiile, dar nimeni nu are dreptul să cîrtească împotriva acestei groteşti şi totalitare hipertrofieri. Oricine crede altceva decît crede conducerea ICR este “resentimentar”, oricine îndrăzneşte să critice funcţionarea acestei instituţii este “neo-comunist” şi “primitiv”. În strania ordine instituţională a României de azi, ţîfnosul Institut Cultural Român – în fond, un biet secretariat de stat -, deţinător al adevărului absolut şi paznic al pietrei filozofale, e mai presus de orice şi de oricine, gata oricînd să sară la bătaie împotriva masei crescînde de “resentimentari”.
Mărturisesc că, oricît de mult m-aş strădui, nu izbutesc să găsesc vreun echivalent al acestei ciudate instituţii auto-instalate într-o autonomie care îi conferă drepturi ce depăşesc legea – nici în Occident şi nici măcar în România. Chiar dacă e negativă, această performanţă merită să fie salutată.
Radu PORTOCALĂ

Via



Party with Patapix si Neagoe: Eu reprezint Romania
august 21, 2008, 12:07 pm
Categorisit la patapixsineagoe | Etichete: , , , ,

Patapix si Neagoe va invita in seara asta, la ora 21, la Gradina Green Days, sa sustineti proiectul: “Jos Tanga”.

Fiecare participat e obligat sa vina la el cu droguri usoare, cu cate o sticla de doi litri de urina ketaminata si cu o svastica tatuata pe fund.



Inceputurile
august 21, 2008, 11:46 am
Categorisit la patapixsineagoe | Etichete: , , ,

In tineretea lui, Patapix, a avut ocazia sa fie trimis la Paris, la Palatul doamnei Monalescu. Acolo aceasta il primi cu destula prudenta. El ii saruta mainile lung si languros, ii puse la picioare langa sofaua pe care trona o sticla de Murfatlar si o invita la un vals pe muzica lui Jaques Brel…Doamna nu intelegea cine e tanarul misterios si estetizant, chiar infatuat, pe care fusese obligata de cativa amici de incredere din Micul Paris sa il primeasca. Il descoperi emotionat, mai ales dupa ce el ii depuse in poala cateva lacrimi patetice si o poveste romantica despre trecutul lui plin de suferinta, ce rezona armonios cu trecutul doamnei, caci ah, si el si ea, aveau, chipurile, parinti ce suferisera in temnita grea comunista. Nu era nimic adevarat din ce povestea el acolo, dar avea nevoie de Ausweis, si, dupa ce il smulse de la doamna, zbura in Romania fericit si usor ca un fulg. Al doilea Ausweis urma sa fie papionul. Isi comanda asadar un camion de papioane. Al treilea: fabricarea unei povesti in care era victima a unui abuz din partea unui capitan denumit Sonne, poveste in urma careia mobilizase toate fortele binelui in jurul sau. De aici drumul urma sa-l parcurga incurajat de stipendii, de sustinere morala si financiara…

(finalul partii a doua..va urma)

Foto: Ada Musat

Jacques Brel – La valse a mille temps



Nela si Patapix
august 21, 2008, 7:38 am
Categorisit la patapixsineagoe | Etichete:

Patapix se trezea in fiecare dimineta in flatulatiile lui puhave. Zambea din varful buzelor cand le provoca, si zgomotul usor fasait il facea pentru o clipa sa leviteze, ca deasupra unor perne de aer. Ii placea sa emane si sa emita duhoare. Se imbraca in valul de putoare ca intr-o mantie, si asa isi facea loc, tarsindu-si papucii, spre bucatarie, tragand dupa el fasait o ultima flatulatie mai greoaie, ca o punga de cacat. Era un tip usor gangav dar filosof in esenta, pentru ca trimitea la origini pe oricine ii opunea o primara rezistenta. Ca Nela ieri. Venise sa-i aduca o craticioara de ciorba usor arsa pe aragaz, cu cateva fire de leustean uscat si-un morcov, ca niste mustati pe un penis fiert.

Lui Patapix nu-i placea leusteanul si, gasindu-l in gura, extragandu-l cu sila si dezgust, incerca sa-i dea o lectie acida Nelei care il flitui scurt in timp ce stergea praful pe bratul fotoliului dezmembrat pe care Patapix isi manca pe-o tava ciorba: “’n pizda ma-tii!” De fapt vroia sa o futa. Dar nu gasise prilejul pana acum, desi, mustacioasa Nela, de mult timp ii furniza maestrului duhori clocotitoare din dedesubturile mustos-zemuinde in timp ce se freca pe langa el sa-i faca menajul.

Nela era grasa. Cam la 40 de ani. Parul facut permanent, inele minuscule, cu tendinte de ingrasare, si-l purta sub o bentita supraelastica alba, ceea ce ii dadea putin aerul de eleva de liceu de pe vremea impuscatului. Mustacioara fina si neagra, mereu transpirata, buzele subtiri si uscate, nasul mic si fin ii dadeau un aer intelectual-erotic pe care Patapix incerca sa-l adulmece pe sub ochelari.

Era vara incinsa si parca nicicand Patapix n-o dorise atat. Pe Nela. Se scarpina la penis putin, isi mangaie coaiele, si incerca sa-i bage usor o mana la tata stanga care atarna greoi in timp ce ea stergea masa de praf. Nela sari ca arsa si ii trase in cap un pamatuf plin de praf, ceea ce il facu pe Patapix pe moment sa-i piara rasuflarea si apoi sa se inece cu o tuse seaca si imputita. Scuipa o flegma verde pe covorul persan, visiniu, ros de molii si mai incerca o data: “’n pizda ma-tii!”O prima infrangere in razboiul cu Nela. Asta il facu sa-si aduca aminte ca are paduchi lati, si ca, oricum, mai bine se apuca sa citeasca ceva pentru doctoratul pe care il pregatea. Sustinerea tezei batea la usa: “cioc-cioc”. Paduchii erau de la curva aia din Matasari care isi rodea unghiile. Nici macar nu reusise sa faca mare treaba cu ea. “Ei, si daca mi-o frec cu gandul la Nela, ce? Tot o fut eu intr-o zi. Dar sa scap de paduchii astia. Astazi insa mai bine ma intorc la Pierre Duhem ” isi spuse filosoful in timp ce se indrepta marsaluind spre baie…

(finalul partii intai..va urma)

Foto: Ada Musat



Despre pescuit cu HR Patapievici
august 21, 2008, 2:33 am
Categorisit la patapixsineagoe | Etichete: ,

In numarul din septembrie al revistei Bucataria pentru toti, Horia Roman Patapievici a acordat un interviu in care isi dezvaluie preferintele culinare dar si parerea sa despre vanatoare si pescuit. Va prezentam un fragment in care H.R. Patapievici aplica teoria probabilitatii in cazul pescuitului.

“Bucataria pentru toti: Pescuiti?
Horia-Roman Patapievici: Nici vorba! Nici nu vanez! Detest cu violenta vanatul ca sport! Iar in privinta pescuitului, am o intreaga teorie, controversata de altfel in anturajul meu intim. Eu cred ca pescuitul este, din punct de vedere epistemologic, cu totul si cu totul absurd.

Bucataria pentru toti: Epistemologic.? Ce legatura are pescuitul cu teoria cunoasterii?
Horia-Roman Patapievici: Una foarte mare. Cunoasterea unor probabilitati. Sa-ti explic: Imagineaza-ti ca esti Dumnezeu, o.k.? Poti alterna constiinta ta, de muritor, care este partiala, cu cea de Dumnezeu, care este totala. Ai in fata un lac. Ce faci? Vrei sa pescuiesti. Arunci undita intr-un centimetru de apa.

Pestele este distribuit aiurea – sa nu uitam ca sunt mai multe goluri decat pesti; ai 1% peste si 99% goluri. Arunci la intamplare. Aleatoriu. Daca faci un caroiaj cu dimensiunea unui peste si raportezi plinurile la goluri iti dai seama ce actiune absurda este. Daca esti Dumnezeu, atunci stii unde sa arunci. Dar prin orice rationament deductiv realizezi ca, de fapt, nu esti Dumnezeu.

Deci faci actiuni absurde!”

Asteptam cu interes un interviu al d-lui Patapievici in Aventuri la pescuit.

Doritorii de alte informatii mai pot afla din Bucataria pentru toti ca Horia-Roman Patapievici gateste zilnic (omlete si salate, e drept, dar zilnic), are retete speciale preferate, e mare iubitor de ficat de gasca, peste si fructe de mare, ii plac sarmalele si chiftele gatite de soacra si considera ca femeia ideala nu trebuie neaparat sa gateasca, trebuie pur si simplu sa nu se certe.

Sursa: Hotnews



august 20, 2008, 7:26 pm
Categorisit la patapixsineagoe | Etichete: , , , , , , , ,



Pata – Pata time
august 20, 2008, 6:55 pm
Categorisit la patapixsineagoe, youtube | Etichete: , , , ,

Dance, Keke, dance!



Zmac si Zbac cu Patapix

Preluat din “Plai cu boi” (un numar de acum cativa ani si semnat de Horia Roman Patapievici):

“ … că pulele semănate de ţăran slujeau meşteşugului invers. Ha! Eram cu totul convins. Baba cea potângă, de pildă – o ţii minte, aia care îl învăţa pe ţăran instrucţiunile de întrebuinţare ale pulelor culese din vrej – sugerează că anume în cur se înfig acestea, după declanşarea lor. Când a fi să le vie dor de pulă, zice Creangă despre femei, s-o şuere cum şueri oile la strungă … ei bine, atunci, numai să-ţi poată curul. Aşa zice, numai să-ţi poată curul. Or, de ce curul? Ţăranul însuşi, când îi trânteşte babei în faţă, cât de furios e el de abundenta recoltă de pule – care, nota bene, ha, ha, i-a picat direct din cer –, îi spune, ţii minte: Dar aşa sunt sute de sute şi mii de mii, în cur să le ţii! … Iarăşi, te întreb – de ce tocmai în cur să le ţii? Doar de chestie vorbeşte aici o babă, o muiere care a tăiat lemne unde dracul culege doar surcele, ha, ha. Baba nu e o novice, cineva care aşteaptă zadarnic să-şi depună jurămintele, nu? Cum să fie, cum să fie? – mă tot întrebam. Probabil, mi-am zis, pulele astea semănate prin blagoslovenia Domnului în arătura ţăranului obraznic sunt pule-de-cur, nu pule-de-pizdă …”
Eu, vă rog să mă credeţi, eram siderat. Nu pricepeam o iotă. Nu ştiam nici la ce se referă Radu Dăescu, nici de ce îmi spune toate astea, nici ce căuta Creangă în toată ciorba aia de, mă rog, ‘pule’ şi ‘pizde’. Radu Dăescu era aşa de transportat de ce spunea, că privirea lui începea să mă stânjenească. Brusc, fumul de tutun negru mi se păru iute şi aţos. Vechea mea plombă prin care-mi intra aer în moalele dintelui începu să-mi ţiuie chiar în creştetul capului. Radu Dăescu păru să ocupe toată încăperea, cu bustul complet aplecat peste faţa mea, pe care nu ştiam încotro s-o îndrept, ca să îl evit. Iar pe măsură ce privirea lui sticlea tot mai mult, lumina din încăpere scădea ori se făcea din ce în ce mai năclăioasă.
“Dar nu”, continuă vehement Radu Dăescu, izbindu-şi cu plesnet palmele de genunchi, “nu era deloc aşa! Pentru că atunci când cucoana boieroaică, cea care cumpără prima de la ţăran un vânjos membrum virile şi care, cum ne zice atât de mişto Creangă, “începe a şuera nătărânga”, ei bine, ţine-te aici, aflăm că în acel moment, pusă în funcţiune prin formula de declanşare, cinstita pulă face zbâc! în pizda cucoanei… Auzi! Sunet divin! Cum ştie Creangă interjecţia-minune! Dânsa, cinstita pulă, ni se spune – face ZBÂC în pizda boieroaicei. Ha. Ha! Nu ‘pleosc’, nu ‘sfârrr’, nu ‘zbârn’, nu ‘slurpşt’, ci simplu, clar, neaşteptat, mirabil — zbâc. Sec şi concis. Uscat, după umed. Ha, ha. Fără replică. Riguros. Pe popă însă, atunci când acesta declanşează din întâmplare mecanismul de funcţionare, pula i se duce direct în cur. Iar Creangă ne informează, la fel de tehnic şi de limpid ca mai-nainte, că pula face zmâc! în curul popii. Auzi, tu! Ha, ha, vezi cum mă înşelasem! Creangă ştia ce ştia! La el, într-un mod foarte riguros, ‘zbâc’ e sunetul pătrunderii în pizdă, numai, în timp ce ‘zmâc’ e zgomotul absorbţiei pulii în cur.” “Ha, ha! Ha, ha, ha” hohoti îndelung Radu Dăescu, “pulele sunt cu totul universale”. “Numai … numai delicateţea exorbitantă a rozetei nu trebuie amestecată cu intemperanţa vâjoiului cui ştiu eu.”
“Ah, dragul meu”, îmi spuse plin de căldură Radu Dăescu, ştergându-şi cu poftă lacrimile care îi răsăriseră, ca nişte boabe de rouă, în ochi, “mă gândesc, bineînţeles, la admirabila maică-ta, om minunat, atât de în afara mersului obişnuit al oamenilor de rând!”.
Spunând aceste cuvinte din care n-am priceput nimic, Radu Dăescu îmi puse mâinile pe genunchi, ridicându-se pe jumătate dintre pernele canapelei, cu o neaşteptată masivitate dominatoare. Avea ochii închişi, dar şliţul la care uitase să se închidă devenise iarăşi vizibil. Astfel că, dintre picioarele aflate puţintel într-o rână, ochiul acela lipsit de pleoape, asemeni tăieturilor făcute sub sprâncene în capetele asiaticilor de briciul pupilelor, începu să mă fixeze cu o insistenţă neliniştitoare, ca locul însuşi din care bizarele cuvinte fără cap şi coadă ale lui Radu Dăescu ţâşniseră. “



NeaGoe se intoarce
august 20, 2008, 2:42 pm
Categorisit la patapixsineagoe | Etichete: , , ,

Cristian Neagoe – interviu

Cine e Cristi Neagoe stim cu totii sau, daca nu stiam, am avut ocazia sa aflam in ultimele saptamani. Presa l-a caracterizat in diverse feluri, care mai de care mai “magulitoare”, dar am mai vorbit despre asta. Putini l-au ascultat ce are de spus despre arta contemporana, scris, despre prejudecatile culturii romane, despre media si fabricarea “realitatii” sau despre ce se intampla, de fapt, la ICR New York. Si, cum o sa vedeti mai jos, spune lucruri foarte interesante.

S-ar putea ca tot scandalul asta sa fi pornit un proces ireversibil de dezintoxicare in mediul artistic

Cum mai e atmosfera in ICRNY?

E cu atat mai tensionata cu cat ne dam seama de fragilitatea unui statut institutional care ar trebui sa ne protejeze. Cand realizezi ca e irelevant daca faci o treaba excelenta sau nu faci nimic si ca totul tine de niste meschine jocuri politice, iti cam vine s-o lasi balta.

Pe de alta parte, “there is no momentum without resistance”. S-ar putea ca tot scandalul asta sa fi pornit un proces ireversibil de dezintoxicare in mediul artistic.

V-au afectat toate acuzatiile din Romania si de acolo?

Pe cat de mult te pot afecta niste minciuni venite din partea unor oameni care nici macar nu se deranjeaza sa ascunda ca le fabrica. Personal, ma afecteaza in credinta ca oamenii sunt bine intentionati in mod natural si ca nimeni nu vrea raul altuia cu tot dinadinsul.

E deranjant sa realizezi cata lumea inghite de bun tot rahatul de la TV si sa simti pe pielea ta cum se fabrica “realitatea” pe care oamenii media o hranesc cu lingurita unor audiente pe care le considera amorfe si imbecile.

Care crezi ca e cauza acestor atacuri virulente? Va asteptati la atata pasiune starnita?

Suntem incomozi. Muncim mult. Am devenit foarte vizibili. Pentru “unchiul securist din SUA”, care si-a construit statutul pe ideea ca romanii sunt primitivi si o sa-l idolatrizeze pe simplul motiv ca “el sta in America” si ei nu, e o lovitura destul de mare sa vada ca se scrie in New York Times despre o schimbare majora in atitudine la care el nu participa, pe care nu o poate controla si care ii pune in pericol maretia gratuita.

Astfel ca “unchiul din America” si “matusa din Italia” isi dau seama ca o ciocolata si un inalbitor nu mai sunt de ajuns pentru a-si pastra statutul de supraoameni. Ciocolata si inalbitor de aceeasi calitate se gasesc acum peste tot in Romania.

“Unchiul din America” si “matusa din Italia” sunt nevoiti sa-si fundamenteze importanta pe altceva. Le e greu sa accepte ca Romania a iesit din minorat si ca nu mai pune botul la margele de sticla. Unii dintre ei aleg sa nege evidenta si sa devina violenti.


Au fost si parti bune legate de subiectul asta? Cresterea notorietatii poate?

Tind sa vad mai ales partile bune. Discutia din jurul expozitiei “Freedom for Lazy People” a fost cea mai vizibila si mai intensa ciocnire de idei despre arta contemporana din Romania si libertatile ei.

Pacat ca discutia s-a purtat la un nivel destul de scazut, cel putin la TV, dar am citit cateva interventii excelente in presa scrisa si pe bloguri. Un efect secundar al acestui scandal inventat e ca artele emergente romanesti stau de saptamani in sir sub lumina reflectoarelor. Cred ca e un moment excelent sa arate ce pot.

Aproape nimeni nu risca in Romania sa expuna sau sa promoveze artisti necunoscuti

De ce era necesara o altfel de expozitie care sa arate o alta fata a artei din Ro, diferita de carele cu boi si pasunile insorite?

Nu avem nimic impotriva carelor cu boi si a pasunilor insorite. Nu avem nimic nici impotriva manelelor sau a bibelourilor. Toate acestea sunt forme de expresie legitime, cu un anumit gen de public si cu un limbaj specific.

Pot spune ca am vazut pe strazile Romaniei unele dintre cele mai bune productii artistice contemporane romanesti. Si atunci, de ce sa le ignoram? Doar fiindca n-au intrat inca in muzee si galerii? Sunt ele nereprezentative doar din cauza ca nu au trecut prin procesul greoi de validare al “establishment”-ului?

Uitam un lucru vital astazi: totul se intampla din ce in ce mai repede, instantele sunt din ce in ce mai bine conectate intre ele, un eveniment local de importanta majora ajunge sa fie remarcat si diseminat instantaneu la nivel global.

Multe dintre institutiile pe care ni le-am construit de-a lungul vremii nu mai reusesc sa tina pasul cu dinamicile actuale ale societatii. E ca si cum ai incerca sa rulezi Photoshop-ul pe un 386 si, vazand ca nu merge, ai tot incerca sa upgradezi bietul calculator.

Street art-ul e controversat tocmai din pricina ciocnirii dintre libertatea de expresie si dreptul la proprietate, ambele fundamentale intr-o societate deschisa. Am considerat ca e nevoie de un gest fondator, care sa dizolve elegant neincrederea in institutia pentru care lucram.

Sa se poata spune: “Institutul Cultural Roman nu ignora nici o forma de manifestare artistica. Tot ce conteaza este sa produceti liber, nu veti trece neobservati”.

De unde a pornit expozitia?

Aproape nimeni nu risca in Romania sa expuna sau sa promoveze artisti necunoscuti. Sunt foarte putini curatori care cauta exponenti ai unui nou tip de creativitate (pe care noi ne straduim s-o identificam).

Oricat de pesimisti ar fi artistii romani, este evident ca o creativitate efervescenta si foarte proaspata se naste din ruinele comunismului si o face cu o forta / determinare uimitoare.

Echipa de la ICRNY a decis sa nu se fereasca sa sprijine artisti foarte tineri alaturi de artisti romani deja consacrati. In definitiv, valoarea marginala a unui gest de acompaniere e mult mai mare pentru un artist emergent decat pentru unul deja bine cunoscut.

Acesta a fost momentul istoric in care poneiul a mancat jar, a nechezat de trei ori si-a aruncat din sha propaganda artistica. Nihaha nihaha nihaha!

Cum a reusit o revista mica, a unor romani din America, sa starneasca o polemica asa de mare?

Nu a facut nimic special. Revista respectiva ne ataca de vreo doi ani, aproape in fiecare numar. Nu le place de noi. Nu lucram cum vor ei. Uitati-va la designul copertei revistei cu pricina si o sa va dati seama cam care e nivelul. Deci nu articolele lor ultranationaliste, nu calomniile si injuriile lor gratuite au starnit scandalul.

De data asta, cred ca puterea vizuala a poneiului roz a fost decisiva. Si neobisnuitul situatiei: un scandal cultural – in sfarsit cultura intra in tabloide pe pagina 1.

Sa ne bucuram, zic. Trebuie remarcat si meritul trustului Intact, care are o predilectie pentru scandaluri culturale: “satanismul” lui Gorzo (vezi toata povestea cu micile lui sculpturi roz lipite prin oras – iata, revine rozul), blasfemia “FAQ Stephen the Great”, Nicoleta Esinencu samd. Trustul Intact ne vrea pe toti cuminti si telespectatori.
Care au fost butoanele nevralgice pe care s-a apasat?

Confuzie + lipsa de informare + clasicul “sex, drugs and contemporary art”.
Care crezi ca e miza reala a acestui conflict?

Perspectiva no. 1: Una politica, fara indoiala. Expozitia si poneiul roz sunt doar un pretext. E atat de evidenta facatura: intelectualii sunt periculosi si trebuie discreditati. De ce? Fiindca se pare ca cei mai multi dintre ei il considera pe actualul Presedinte al Romaniei un politician luminat si il sustin public. Intelectualii sunt periculosi findca detin forta argumentului. Deci trebuie tarati in noroi.

Cred ca traim in cea mai libera perioada din istoria Romaniei postcomuniste. Pentru a pastra si extinde aceasta libertate, e nevoie de politicieni deschisi la minte. Nu putem scapa de politica nici macar in arta. Dar artistii nu trebuie sa ii ia in seama pe politicieni. Sa ne lase pe noi sa incasam loviturile, ei sa-si faca bine treaba si sa viseze frumos.

Perspectiva no. 2: Cum spuneau si prietenii nostri de la chestionabil.ro, ne inflamam nevoie mare de svastica de pe curu poneiului, dar ne facem ca nu stim nimic despre holocaustul din Romania. O astfel de ipocrizie nu trebuie sa treaca duios, ca atatea altele.

Perspectiva no. 3: Acesta a fost momentul istoric in care poneiul a mancat jar, a nechezat de trei ori si-a aruncat din sha propaganda artistica. Nihaha nihaha nihaha!

Aleg sa lucrez acolo unde mi se ofera cel mai mult credit

Cum ai ajuns la ICRNY?

Am aflat de existenta postului, am vorbit cu cei de la Carturesti, le-am zis ca vreau sa dau o fuga prin mecca si sa ma intorc, ei au zis “bine”, am participat la concurs, l-am castigat, m-am suit in avion.
De ce te-ai dus intr-o institutie de stat, fie ea si la New York?

Datorita Corinei Suteu si a incredibilelor rezultate ale unei asociatii de care nu stie prea multa lume, ECUMEST. Aleg sa lucrez acolo unde mi se ofera cel mai mult credit + posibilitati. Nu as fi acceptat invitatia Institutului Cultural Roman de a participa la concursul pentru postul de la NY daca nu stiam ca o voi avea sefa directa pe Corina Suteu si ca HRP isi sacrifica timpul pentru un proiect precum ICR.

Daca ai avea libertate totala, ce proiect ti-ar placea sa faci, la New York sau in Romania?

Am libertate maxima de a propune proiecte. Daca nu as avea, nu as mai lucra la ICR.
La ce alte proiecte ai lucrat acolo?

“The Missing Arm of Venus” (poezie romaneasca extrem contemporana), Festivalul Filmului Romanesc la New York (Tribeca Cinemas), cea mai importanta retrospectiva a filmului romanesc in SUA la Lincoln Center (despre care s-a scris enorm in presa americana), Academia Itineranta Andrei Serban care a produs spectacolul “Spovedanie la Tanacu” samd. Uitati-va pe site: www.icrny.org, toate proiectele la care am lucrat sunt descrise acolo in detaliu.

Mi se par relevante pentru “cultura romana”, daca e sa vorbim de “reprezentativitate”, si au fost realizate in numai doi ani, cu un feedback extraordinar din partea publicului american. La fiecare dintre proiectele noastre lucreaza toata echipa ICRNY (de multe ori cu program de 10-12 ore pe zi). Nu suntem multi: Corina Suteu, Oana Radu, Silvia Rogozea, Stefania Ferchedau, Mihai si Nicoleta Frunza, eu.
Cum e lumea culturala din New York?

Cam plictisita si plictisitoare in corectitudinea ei politica. Cam disperata ca nu sunt bani pentru cultura, si-atunci trebuie sa produca la norma. Multi fac arta sociala, activism la greu, mai ales zona post-punk cabaret, care e foarte gustata acum. Greu gasesti vreun artist care sa nu se gandeasca la lucrarile lui din perspectiva pietei. In new york nu existi daca nu faci bani. De-aia cei mai multi artisti tineri pleaca in europa. Destinatia predilecta: Berlin. Tag: de urmarit.

Nu exista subiect pe care arta sa nu-l poata atinge sau sa nu-l poata inventa

Care crezi ca sunt principalele complexe si prejudecati ale culturii romane?

Ne place atat de mult sa ne plangem, sa ne victimizam. Gresim crezand ca viata e in alta parte. Viata si arta sunt fix acolo unde esti tu. Pana si Coelho stie asta, come on. Complexul culturii minore e cea mai grava problema de atitudine a artistilor romani. In plus, e ideea ca daca te muti in alta tara si lasi romania de kk in urma o sa fii mai creativ sau mai liber sau mai bun. Sa se plimbe lumea pe unde vrea, doamneajuta, dar sa tina cont ca daca te doare ochiul cand bei ceai, nu-i neaparat de la ceai. Uneori e de ajuns sa scoti lingurita din cana.
Crezi ca putem vorbi in arta de subiecte tabu sau chiar de criterii morale?

Putem vorbi despre ce vrem, de ce sa nu putem vorbi? Ca spunem imbecilitati cerand artei sa fie morala, asta-i altceva. Nu exista subiect tabu in arta. Arta e expresia ultima a plojarii in intelegerea lumii. Nu exista subiect pe care arta sa nu-l poata atinge sau sa nu-l poata inventa. Nu as lasa un caine sa moara de foame intr-o galerie, dar relevanti sunt vizitatorii care au ales sa respecte conventiile si nu i-au dat animalului de haleala, nu artistul care i-a pus in situatie.

Vreau sa termin proza aia despre pisatul prietenei mele


Mai ai timp sa scrii? La ce lucrezi?

Nu e niciodata suficient timp pentru scris. Daca ai chef sa scrii, scrii oricand, oriunde, cu ce gasesti. Vreau sa termin proza aia despre pisatul prietenei mele, daca tot a ajuns la teveu. Ca nu e terminata. Deocamdata e doar o schita.

Ideea e ca prietena mea se pisa ketamina si ajungem s-o strangem in sticle de 2l si sa o dam la enoriasi ca pe un fel de apa sfintita, ca pe secretul Sfantului Graal, iar asta ne aduce tot felul de probleme de la gangstas la morala, de la masoni la delfini. Printre care, iata, si televiziunea.
Cand o sa mai citim o carte marca Cristi Neagoe?

Pai puteti citi deja o carte de-a mea. E pe Liternet de cativa ani, in varianta pentru care mi-am dat acordul initial. Dar e scrisa cand aveam 17 ani si nici macar nu e varianta finala. Vreau de mult sa scot din uz editia veche, dar nu cred ca se mai poate. Oricum, am o varianta la care am mai lucrat in ultimii ani si pe care o consider mult mai buna, mai curata.
De ce nu scrii tu despre lumea satului, valorile nationale si scrii despre droguri, urina si folosesti cuvinte vulgare?

De rau ce sunt.Dupa ce termin cu niuiorcu o sa ma mut la sat in ro si o sa locuiesc impreuna cu vesnicia, care trebuie ca a crescut mare deja, si o sa scriu despre asta. Promit.

Pe unde iti place sa iesi?

Imi place mai mult prin casele oamenilor. Acolo sunt mult putine reguli de respectat. Ma gasesti pe unde se intampla lucruri (in capul meu sau venite din exterior), nu am vreo fidelitate speciala fata de anumite locuri. Mi-ar placea o plaja de nudisti in Piata Revolutiei.

Cat de mult conteaza o poza intr-un cort intr-o polemica teoretic culturala?

Pai conteaza destul de mult, fiindca e un semnal ca nu suntem inca liberi sa ne jucam si ca s-ar putea sa mai existe victime. Cei care traiesc inconjurati de internet, ca noi, stiu bine ca nimeni nu ar trebui sa iti restranga dreptul la libera exprimare, atata vreme cat libertatea ta nu incalca libertatea altuia.

Ca eu ma joc cu lama pe picioarele prietenei mele in cort la mare, asta e o chestie care ma priveste pe mine si o priveste pe ea si ce fain e ca ea a gasit o semnificatie in asta ca sa posteze pozele pe flickr. Sunt lucruri care tin de intimitatea relatiei noastre si nu ar trebui folosite impotriva noastra. Pervers e sa furi poze si sa arati cu degetul strigand “perversul, dezaxatul, ia uite ce face!”, nu sa te bucuri de ceea ce e omenesc.

E atat de usor sa starnesti controverse in Romania chiar si cu lucruri firesti


Te-ai gandit sa-i dai in judecata pe cei care au publicat articole denigratoare despre tine?

Da, m-am gandit la asta. Astept sa se intoarca din concediu avocata mea, care a mai castigat cateva procese cu Antena 3, si sa discut cu ea. Deocamdata am identificat doua capete de acuzare: defaimare publica (a mea) si furt de proprietate intelectuala (a prietenei mele). Am primit multe oferte de reprezentare in instanta de la oameni foarte tari, dar voi discuta intai cu avocata mea si voi decide mai apoi ce e de facut.
Ai devenit un personaj controversat. Te asteptai la asta? Crezi ca iti poate afecta viata profesionala, pozitiv sau negativ, in continuare?

E atat de usor sa starnesti controverse in Romania chiar si cu lucruri firesti incat nu prea m-a mirat toata desfasurarea de forte. Am mai vazut linsaje in piata publica, doar ca de data asta am fost intamplator unul dintre cei carora li s-a pregatit linsajul.

Exista o ruptura puternica intre generatiile contaminate de totalitarism si cele care au reusit sa scape. Deci se vor mai produce multe ciocniri de genul asta pana vom invata sa traim impreuna, fiecare cu filmul lui, fara sa-l interzicem pe al celuilalt. Ba chiar facand schimb de filme din cand in cand.
Ai aparut pana si-n CanCan…

Atat! Mi s-a mai implinit un vis. Ma intreb de ce le ia atat de mult sa descopere relatia mea cu Jojo.

La ICRNY vor urma tot mai multe surprize, dintre cele mai tulburatoare

Te asteptai sa-ti fie citite si disecate textele la tv? Nu multi scriitori au “privilegiul” asta.

Domnul Gadea mi-a facut o surpriza placuta si i-am multumit in direct pentru asta. Inteleg ca urmeaza ca textele mele sa fie analizate de catre psihologii Antenei 3 si astept un profil bazat pe aceste analize. Nu le doresc decat sa descopere in urmatorul deceniu macar “Lolita” lui Nabokov.
Ce crezi ca va urma?

Alte “dezvaluiri senzationale” pana se termina vara si incep alegerile. La ICRNY vor urma tot mai multe surprize, dintre cele mai tulburatoare.

Sursa:metropotam.ro

Foto:Ada Musat